DEŞERTUL DE CATIFEA
DIO ÎNTRE SECETĂ ŞI IARBA VERDE DE ACASĂ
Dio zăreşte prin geamul zăbretit de lacrimile binecuvântate ale ploii iarba verde de acasă. Verdele pur al ierbii suliţează aerul senin al dimineţii de primăvară, însângerându-l cu amintirile zilelor caniculare din ultimele săptămâni.
Cele două peisaje defazate temporal de mintea înfierbântată a lui Dio se suprapun c-o viteză ameţitoare. Deşi se pare că totul respiră mai calm la această oră.
Ce se întâmplă în mintea lui Dio seamănă izbitor cu chipurile copiilor din clasa a IV-a : limpezimea din priviri este greu de ţinut în frâu de sufletele gata oricând de-o nouă şotie !
Mâinile surâd înainte de-a apuca creionul sau stiloul : una vreţi voi şi alta facem noi ! La întretăierea celor două fantezii jucăuşe Dio se întreabă ce va ţâşni din paginile albe : cine ştie ce monstru cosmic ori Chipul Blând al Lui Dumnezeu ?
Mâinile chicotesc printre imagini şi cuvinte. Un băieţel a ieşit cu maşinuţa taman printre norii colegului de bancă :
- Accident ! Accident . mi-ai călcat un înger !!! Te amendez c-o porţie de lacrimi de crocodil ! Amenda se execută pe loc !
- Nu-s vinovat !!! Eu nu-s vinovat. Telecomanda-i ca de-obicei la şefa clasei ! Numai ea poate umbla brambura prin visele noastre.Într-una ne calcă-n picioare stelele cele mai delicate.
EA TREBUIE SĂ PLĂTEASCĂ !
Mâinile copiilor mângâie cuvintele , indiferent de sex, orientare religioasă sau aptitudine politică.
Brusc, tăcerea sparge geamurile clasei : în grădina din faţa şcolii un trandafir şi-a deschis parcă pentru zbor şi ultimii boboci. Derbedeul !
Costel Zăgan
